Ştii senzaţia aia în care râvneşti cu fiecare fibră la ceva dulce? Aia care te apasă şi te sâcâie până scapi în cofetărie ca iepurele-n trifoi sau până dai iama în brioşele colegului de birou, mârâind la oricine ar sta între tine şi doza de carbohidraţi simpli atât de imperativ cerută de corp?

Dacă ştii despre ce vorbesc, atunci cu siguranţă ai trecut şi prin depresia post-amandină, prin conversaţiile înlăcrimate cu oglinda şi strânsul pielii între degete ca să vezi exact în ce regiune a celulitei s-a adăugat momentul tău de nebunie. Nu trebuie să fiu fată ca să ştiu exact ce te “doare” după un astfel de atac al zahărului. Sălile de sport din România sunt pline de persoane care vin să slăbească, farmaciile şi site-urile fac profituri serioase din vânzarea produselor minune pentru slăbit iar articolele despre diete sunt citite dintr-o răsuflare şi aplicate pe nemestecate.

La nivelul conştiinţei colective românii au un tipar al frumuseţii feminine asociat cu tipul somatic ectomorf, ceea ce generează o febră aproape maniacală pentru pierderea în greutate din motive strict estetice. La noi sportul este corelat aproape în exclusivitate cu slăbitul şi cu un „design” plăcut al carcasei, gândurile legate de menţinerea unei stări generale fizice şi psihice în parametri de normalitate fiind excepţia şi nu regula.

Puţini oameni ştiu, de exemplu, că atacul de zahăr descris mai sus ţine de chimie şi de unele dezechilibre nutriţionale şi hormonale ce pot fi corectate uşor, la fel cum puţini oameni sunt conştienţi de faptul că o oră de sport este capabilă să vindece depresii, să lipească inimi frânte, să reseteze creierele torturate de cifre şi deadline-uri sau să redea zâmbetul mamelor care au acasă un „Denis – copilul problemă”.

Ne înfigem ca musca la miere în eclere şi ciocolată ca să obţinem o stare de bine ce durează 15 minute şi apoi ne apucă pandaliile depresive pe motiv că ne îngrăşăm sau că nu avem voinţă să întoarcem capul în faţa tentaţiei. E un cerc vicios care se sfârşeşte pentru unii în sala de sport - însă din motivele greşite, riscându-şi sănătatea cu săritul şi trasul de fiare excesiv - şi pentru alţii pe canapea, cu lacrimile-n punga de popcorn. Asta ca să mai schimbe gustul.

Vrei dulce? Înghite în sec şi fugi la sală

Şi imediat ce ajungi acasă după oră schimbă-ţi modul de viaţă, schimbă-ţi alimentaţia şi fă-ţi un program riguros de antrenament. Nevoia acută de carbohidraţi simpli este o consecinţă directă a modului haotic şi grăbit în care trăim, felul corpului de a spune că are nevoie de ape mai line pentru a putea funcţiona corect. Cu o viaţă dusă în spaţii închise, în lipsa sportului şi a unei alimentaţii sănătoase, batonul de ciocolată sau produsul de patiserie ajunge să fie cel mai bun prieten al creierului pentru o scurtă perioadă de timp.
„Dulcele” stimulează producţia de serotonină, dopamină şi endorfine (substanţe din categoria neurotransmiţătorilor) şi induce o stare de linişte şi de mulţumire vreme de câteva zeci de minute, urmată de o perioadă de cădere (oboseală, agitaţie) şi de reapariţia înverşunată a nevoii iniţiale care a declanşat „scandalul”. Din cauza efectului pozitiv pe care îl are asupra stării psihice, serotonina se mai numeşte şi „hormonul fericirii” iar prezenţa sa în cantităţi suficiente este indispensabilă unui trai normal. De această substanţă depind procese importante pentru organism, precum somnul, funcţiile de memorare şi învăţare, reglarea tensiunii arteriale, funcţiile motorii sau termoreglarea, producţia insuficientă fiind una printre principalele cauze ale anxietăţii şi depresiei. În acelaşi sens acţionează şi endorfinele, nişte substanţe cu efecte asemănătoare cu cele ale drogurilor opiacee, şi care se ”ocupă” cu atenuarea durerilor şi cu inducerea unei stări generale de relaxare şi plăcere.

Organismul uman are nevoie să funcţioneze în echilibru însă nu ştie carte şi nu stă la conversaţii de salon cu conştiinţa ta ca să negocieze cât şi cum îşi ia din mediul înconjurător. Când ceva lipseşte, se repede spre prima sursă care poate asigura nevoile de bază pentru moment, sfidând logica şi voinţa ta de om mare.

Rezumând schematic: mâncăm prost, dormim puţin şi nu facem mişcare – o dăm în depresii mai mici sau mai mari – „injectăm” o doză de fericire dulce – şi o luăm de la capăt cu lanţul slăbiciunilor.

Tratamentul: nutriţie, sport, chimie şi magie

Lipsa de fericire se tratează, desigur, însă nu prin metoda smulgerii tartei din mână, nu prin lacrimi de vinovăţie şi nici prin jurăminte la altar că nu mai aluneci în păcat “în vecii vecilor, amin!”. Un nutriţionist poate face minuni cu starea ta de spirit (alimentaţia corectă este temelia), o plimbare la lumina zilei şi muzica pe sufletul tău produc suficienţi neurotransmiţători cât să te facă să zâmbeşti iar sportul e ca mersul la psiholog combinat cu o bulină magică de la psihiatru.  

Aproximativ o jumătate de oră de sport eliberează endorfine, serotonină şi dopamină cât să-ţi schimbe complet starea de spirit şi să-ţi reseteze sistemul la zero. Mişcarea, muzica şi interacţiunea cu alţi oameni au acelaşi rezultat ca şi consumul de ciocolată dar niciunul dintre efectele negative ale acesteia. Exerciţiile fizice sunt antidepresive naturale, ajută la reglarea tensiunii, la reducerea nivelului de colesterol la creşterea capacităţii funcţionale, la creşterea flexibilităţii articulare şi la relaxare şi calmare.
Altfel spus, sportul nu trebuie asociat exclusiv cu obsesia slăbitului. Indiferent dacă este efort aerob sau anaerob, sportul te "repară” fizic şi psihic cu condiţia să-l practici, nu să-l priveşti la televizor.

Dacă treci peste lenea deplasării la sală, peste scuzele cu oboseala (generate de păcatele descrise mai sus) şi dacă dai mişcării o şansă de cinci minute să înceapă să-şi facă treaba, poţi să consideri că ai luat o doză sănătoasă de Prozac.

Indiferent ce formă îmbracă, sportul este un panaceu care se administrează obligatoriu în caz de depresii, supărări pe termen lung sau enervări scurte, încruntări cronice, inimi frânte, frici, traume psihice, lăcrimări din senin, timiditate, intoxicaţie cu griji sau epuizare psihică în urma supraexpunerii la soacre şi copii activi.

Dacă aţi reuşit să citiţi fără pauze un articol atât de lung, atunci pot şi eu să recunosc la final că în procesul de creaţie am fost nevoit să sacrific două amandine. În scop ştiinţific, desigur, ca să le verific proprietăţile organoleptice şi efectele asupra stării de spirit. Raportez o scurtă depresie când s-a golit farfuria.